Stiri Andrea Vindis

Lumea "intre" Interviu realizat cu regizorul MONA CHIRILA. Intr-un studiu aflat pe pagina web consacrata lui I.L. Caragiale (www.caragiale.net) Mircea Ghitulescu afirma: "Suntem mereu in cautarea “adevaratului Caragiale” si acest adevarat Caragiale ne scapa." Care credeti ca sunt problemele realizarii unui spectacol Caragiale in zilele noastre?

Acestea sunt in primul rand probleme de spectacol, de constructie ale spectacolului. In abordarea lui Caragiale exista cateva modele consacrate, strivitoare, aproape perfecte, cum ar fi cel al lui Ciulei sau al lui Pintilie. Exista posibilitatea de a respecta modelul si implicit de a ramane sub stacheta lui - n-ai cum sa fii peste. Sigur, poti sa ai ambitia, dar asta nu inseamna ca si reusesti; sau iti pui problema unui nou tip de spectacol bazat pe Caragiale. Cat de mult pot de-construi un text Caragiale, cat de mult il pot modula, asta este piatra de incercare a oricarui regizor.

Sigur, de nenumarate ori am fost intrebata “Cat de actual este Caragiale pentru noi, este sau nu Caragiale "contemporanul nostru"?” etc. Da, Caragiale este, si ne va fi contemporan. Cred ca ceva ar trebui sa se schimbe in noi ca domnul Caragiale sa poata deveni in sfarsit clasic. Mie personal mi-a fost intotdeauna frica de piesele lui Caragiale. Am inceput cu spectacolul Ubucuresti de la Teatru National din Cluj, care de fapt nu este un spectacol Caragiale, in sens "clasic". Pornind de la Conu' Leonida fata cu reactiunea, spectacolul este mai de graba un eseu teatral, o reflectie Caragiale, pe care o fac ajutandu-ma de texte din Ubu al lui Alfred Jarry, caruia Caragiale i-a fost contemporan. Ciudat, Caragiale a fost asimilat unui soi de clasicism literar romanesc, iar Jarry a fost asimilat avangardei literaturii europene. Ei sunt de fapt compatibili: in masura in care este clasic Caragiale, este si Jarry; in masura in care Jarry este avangardist, este si Caragiale.

De data aceasta, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj am de a face cu un mare text al autorului: D-ale carnavalului, text pe care l-am montat impreuna cu Miriam Cuibus la Catedra de Teatru, o varianta de scoala in care studentii actori au fost importanti si nu propunerea regizorala. Acum ma aflu ca regizor in fata unei trupe si in fata unui text de Caragiale. Am incercat sa respect o "cota clasica" a textului, a modului de interpretare si a epicului. In acelasi timp, in clipa in care am ajuns la actul III, mi-am dat seama ca un text de Caragiale poate fi mult mai mult de-construit, chiar la nivelul curgerii narative decat as fi intuit in momentul inceperii repetitiilor. Poti face un tip de montaj cinematografic foarte modern, care sa reaseze si sa reasambleze textul, fara sa-i distruga firul rosu, cel narativ, cel de "prima lectura". Textul iti permite sa faci "taieturi de montaj" inedite, moderne.

Nu avem de-a face deci cu cunoscuta dvs. metoda de a compila un scenariu propriu din mai multe texte?

Nu, in acest caz am renuntat la folosirea altor texte, chiar am tinut foarte mult sa respect replica lui Caragiale. Marea mea spaima este: ce se intampla cu ea in limba maghiara, pentru ca de multe ori am senzatia frisonanta ca o traducere in alta limba poate sa duca la ceva, ce D-ale carnavalului nu este deloc: la vodevil, la o poveste usurica, cu niste intrigi de amor si niste personaje prinse in aceste intrigi de amor. D-ale carnavalului nu este un vodevil, doamne fereste! Este un text devastator in esenta lui, un text profetic aproape, un text care insinueaza lumea celor care vor fi sa vie dupa Caragiale, haosul, devalmasia in care am intrat dupa Caragiale. Acea lume a lui Caragiale, oricat de mult el ar fi sfidat-o, ar fi penalizat-o, era un soi de lume idilica romaneasca, pe care de mult am parasit-o, si in care se pare ca "am ras destul". Iata, noi suntem generatiile ce au venit mult dupa Caragiale, si care nu numai ca nu am ras, dar nici nu stim sa mai radem, care am intrat in tocatoria istoriei si nu stim sa iesim din ea.

Ultimele spectacole semnate de Dvs, mai ales cele la baza carora a stat o comedie poarta o amprenta a grotescului.

Eu am un apetit al grotescului. Comedia cum o percep eu este "luxata" de grotesc. Nu e deloc usoara, frivola, incantatoare, sau fermecatoare. La mine comedia se arunca bine si cu curaj in grotesc. Acest text al lui Caragiale e un text de un comic incredibil, si asta mi-a zgandarit inca o data acel organ apt sa secrete grotescul. Nu pot sa spun ca ar fi o comedie foarte echilibrata, nu stiu cand si cat imi scapa pensula asta a grotescului.

Cum e lumea propusa de scenografia acestui spectacol?

Sa nu uitam ca D-ale carnavalului e o piesa de interior, o piesa care se petrece in actul I si III in "Frizeria model" a lui Nae Girimea, iar in actul II in carnaval, tot in interiorul unei cladiri. Noi am transpus actiunea in fata frizeriei lui Nae Girimea si am schimbat o piesa de interior in una de exterior. E un soi de perimetru de curte interioara, de geografie emblematica romaneasca, cu o arhitectura destul de devalmasita si destul de deteriorata, ce nu poarta neaparat amprenta mizerabila a mahalalei, pentru ca mahalaua are si ceva fabulos, idilic, pitoresc. E un cadru intre ceea ce numesc eu "goticul romanesc": cotetul, si arhitectura de piatra, ferma, pe care au adus-o altii la noi. Decorul e si fragil, poarta si insemnele unui vag curaj de arhitectura, dar nu dus pana la capat. E un spatiu usor citadin, de un eclectism absolut pitoresc si fabulos. Si ilustratia muzicala pastreaza aceeasi conceptie, acest tip de eclectism bizar, care se regaseste si in costumele carnavalului, si in tipul de miscare al personajelor. Nu se danseaza cadrili de exemplu; toate dansurile sunt ceva intre dansul taranesc si tangoul clasic. Nimeni nu stie sa danseze taraneste, pentru ca nu sunt tarani, dar nici dansul citadin nu le este cunoscut indeajuns. E ceva "intre", acest spatiu imaginar unde incape si inventia, si sucombarea memoriei. Nu ne mai amintim foarte bine, cum se danseaza tangoul, sau cum e casa aia din Paris, nu mai stim exact cum e cu puntile alea din Venetia din timpul inundatiilor, dar o incropim, ca la noi: cand europeneste, cand miticeste. Acest lucru nu inseamna neaparat o penalizare. Dimpotriva! Lucrurile aproximative uneori cer un anume talent ludic, cer inventie. Suntem inventivi, ce mai! Stim lucrurile cu aproximatie, restul punem de la noi. Si acest lucru s-ar putea sa fie chiar interesant, nu neaparat dezarmant si dezastruos. Dar asta nu inseamna ca nu poate fi! Inventia asta poate duce si la catastrofa.

(a consemnat Kinga KELEMEN)

Fragmente din dosarul de presa:

".D-ale carnavalului - spectacol modern prin modul de abordare si punere in scena. Fotograma cu fotograma, regasim lumea caragialeasca cu toate tarele ei. Si acelasi procedeu cinematografic confera spectacolului un ritm extraordinar, caruia ii faci fata cu greu. Devii martor al actiunilor si intrigilor marunte, devii martorul unor existente gregare, al unei vieti absurde si fara orizont, foarte bine surprinse si nuantate, exploatate pana in cele mai mici detalii."

Demostene SOFRON: D-ale carnavalului
ADEVARUL DE CLUJ, 16 octombrie, 2002

"D-ale carnavalului devine un spectacol de vitalitate carnala, in care existenta personajelor pare mereu marcata de o lacomie a vietuirii, o goana perpetua dupa senzatii tari, cat mai condimentate. Incat pretextul, unul erotic, al piesei lui Caragiale, se inscrie perfect in tavalugul scenic al refugiului in chef, ca mod de a fi. Si de aceasta data, Mona Chirila a optat pentru o comunizare a intrigii dramatice, caci in acest spectacol totul e mutat in strada/ograda/maidan. Simbolul e unul evident: o existenta vesnic publica, in vazul mahalalei, dornica de picanterii, mai ales amoroase. Comunitatea in cauza vietuieste precum un card de maimute, in care toate se fac la comun. O comunitate primitivizata, asadar. De remarcat jocul splendid al lui Miki Bacs, pivotul intregului spectacol, decorul Eugeniei Tarasescu-Jianu si minunata muzica folosita. In varianta propusa de Mona Chirila, D-ale carnavalului nu este deloc un vodevil. N-are nimic usurel si gratuit, ci devine chiar un spectacol problematic. Caci si viata ca un chef are momentele ei de mahmureala." Claudiu GROZA: Viata ca un chef EVENIMENTUL ZILEI, 19 octombrie, 2002. "Scriitor roman, regizor roman, spectacol maghiar. Si un spectacol de succes. Multumim in primul rand lui Caragiale, care nu se rusina sa prezinte pe scena societatea vremii sale si in acelasi timp spiritualitatea romanilor din totdeauna. Multumim regizorului Mona Chirila, care a montat de multe ori la Teatrului Maghiar de Stat Cluj, si care a gandit si creat acest spectacol intr-un mod "romanesc", in spiritul lui Caragiale realizand in acelasi timp propriul grotesc "spectacol-imagine".

FEJER Hanga: D-ale carnavalului la Cluj
ERDELYI NAPLO, 29 octombrie, 2002