DRAGOBETELE, sărbătoarea iubirii la Muzeul Satului (21 februarie 2010)

În calendarele vechi, luna februarie este considerată ultima lună de iarnă, iar ziua de 24, se numeşte şi „cap de primăvară”. La această dată se celebrau în satul românesc câteva practici rituale care anunțau sfârșitul iernii și reînnoirea timpului. Dragobetele este considerat o sărbătoare a iubirii, a redeşteptării la viaţă care și-a păstrat simbolistica până în zilele noastre.

Ziua de 24 februarie, când este sărbătorit Dragobetele, simbolizează un prag simbolic între amorțeala iernii și trezirea la viață a naturii, un timp în care omul și tot ceea ce îl înconjoară intră într-un adevărat proces de metamorfoză. Începând cu 24 februarie și până după „zilele babelor” asistăm la practicarea mai multor ritualuri de renovare a timpului. „Dragobetele este puternic legat de pragul trecerii dintr-un anotimp în celălalt. Prin obiceiurile și practicile caracteristice acestei zile, Dragobetele atrage, în special, tinerii. În credința populară, Dragobetele este feciorul Babei Dochia. El reprezintă un element pozitiv în relație cu negativul simbolizat de Dochia. Baba Dochia reprezintă timpul care a îmbătrânit şi trebuie să moară pentru că i-a venit vremea. Ea este, de asemenea și un element aflat în neconcordanță cu vremurile noi, cu timpul cel tânăr ce așteaptă să renască. În literatura de specialitate, Dragobetele este comparat cu Eros sau Cupidon. El este un simbol al iubirii în Panteonul românesc. Dragobetele este vesel, iubitor și reprezintă energia, vitalitatea, tinerețea.

Bărbat chipeș și iubăreț, năvalnic, petrecăreț, Dragobete era numit de către daci „nașul cosmic”, pentru că era zeul ce oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor, obicei ce a fost adoptat și de oameni. Astfel, de Dragobete, fetele și băieții se întâlnesc pentru ca iubirea lor să dureze tot anul. Doamna Doina Ișfănoni povestește: „În zorii zilei de 24 februarie, fetele și băieții din satele românești se strâng într-o poiană sau o lizieră de pădure. Fetele merg să culeagă florile de primăvară – ghiocei şi brebenei -, iar băieții să caute «resteie» ( nuiele de alun) pe care, mai apoi, să le folosească la jugul boilor, când vor scoate plugurile la arat. Plecaţi dis-de-dimineaţă, tinerii se adună în jurul unor focuri aprinse de către feciori și povestesc, se hârjonesc la fel cum păsările se curtează reciproc, încearcând să se „fălească”, adică să îşi etaleze calităţile fizice şi isteţimea minţii. Spre prânz ei se întorc către sat. Feciorii au misiunea de a-şi alega fata îndrăgită şi a o săruta atunci când o prind. Acest ritual, petrecut adesea în văzul părinţilor, vecinilor sau al rudelor, semnifică de fapt o consfințire a relaţiilor dintre tineri şi, poate, a viitoarelor cupluri. Bătrânii satului prezenţi şi ei , califică această „zburătăreală” a fetelor ca fiind expresia „trezirii la viaţă” , a „renaşterii” tinerilor. Fetele alergate de băieți, de obicei, se lasă prinse de cel pe care îl plac, iar sărutul și îmbrățișarea în public sunt semnele oficializării relației lor. În comunitățile tradiționale, fetele care erau sărutate la Dragobete urmau să se căsătorească în toamna acelui an. Ziua de Dragobete se încheie cu petreceri cu cântec și joc care se desfăşurau, fie în casa unuia dintre tineri, fie la un salon de dans sau, mai nou, la căminul cultural. Fetele și băieții celebrează astfel prietenia şi noile cupluri afirmate public, consfințite, prin practicarea acestui obicei.

În jurul zilei de Dragobete există o serie întreagă de credințe populare practicate și de femeile mature/măritate. Despre acestea, doamna Ișfănoni precizează: „Această zi a dragostei, a frumuseții trupești este exploatată aproape de fiecare femeie. Tinerele soții adună „zăpada zânelor”, care se consideră a fi ultima zăpadă din an. Aceasta este strânsă cu grijă, încă din zorii zilei și topită. Apa rezultată se păstrează peste an, cu multă grijă, întrucât ea are puteri miraculoase. Daca te vei spăla pe față cu această apă vei deveni mai frumoasă, cu pielea albă şi rumenă în obraji.

O altă practică înfăptuită, tot de femeile căsătorite, în ziua de Dragobete este legată de credinţa că în această zi este bine ca, fiecare femeie, indiferent de vârstă, să atingă un bărbat care nu le este rudă. Acest act ritualic are menirea de a atrage asupra lor iubirea și atenția bărbaților. Gestul exprimă dorinţa firească a oricărei femei de a fi preţuită, iubită, de a fi luată în seamă şi de a nu fi ignorată în familie şi în comunitate. Această practică trezește deseori remarci ironice, pline de umor, față de bărbatul pe care femeile „pun mâna”.

Ziua de Dragobete este considerată de bun augur pentru toate categoriile de vârstă, aducând dragoste tinerilor și vitalitate celor mai vârstnici.

Dragobetele este specific doar localităţilor rurale din sudului țării.Un corespondent al acestuie se află și în Transilvania, în zona Orăştie. Aici, obiceiul se numește „Popelnic” și este practicat tot de tineri necăsătoriți. Planta numită „popelnic” este culeasă după un ritual special, cu tot felul de incantații, fiind considerată făcătoare de minuni și ajutătoare pentru frumusețea femeilor.